poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1445 .



vietile mele nesfinte X
poezie [ ]
atelier de masti

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angela furtuna ]

2005-10-27  |     | 



un vis, după o noapte, din nou, ploioasă. diluviul estompând contrastele estului. dictatorul trecând jovial prin mulțimea de oameni aduși cu forța ca să-l întâmpine. simulând popularitatea. era singura persoană ce poseda un chip real. eu, noi, ceilalți, sute de hăituiți, nu aveam fețe. doar niște elipse de pânză. ecrane pe care un ochi format ar fi zărit ura extremă pe care nu puteam să o exteriorizăm. visul aparține acelei persoane căreia nu pot să-i atribui nimic pentru simplul motiv că toată viața s-a risipit. eu?

alt vis. pași lenți. imprimați cu asprime, fără eleganță, într-un nisip ud. fin. în urmă, rămâneau amprente. ghearele unei păsări uriașe. vedeam toate acestea prin intermediul sugestiei propagate printr-o conștiință extinsă. căci urmele pașilor se puteau descifra și pe drapajele de aer intens, străbătut de sus în jos și de jos in sus de ploaia și gheizere din jur. dar iată cum tot urmele pașilor mei se impregnaseră și pe cerul vânăt și amenințător.totul în jur înmănunchea o ființă îndelung pedepsită. drapată cu echimoze și tumefacții paradoxale. natura dezlanțuită cum o femeie prăbușită în trauma originară. asupra căreia se revarsă angoasa estului paradoxal


visul era un leac împotriva haosului. ceea ce îi reușea cel mai bine gândirii totalitare era declanșarea mecanismelor delirului. dalit și turcoaica. avangardismul de exterminare. alex și vivandierele. suprarealismul solipsist. zaira și tetraktys. anamneza mitului ca reacție de imunizare la istorie. emaus și chiron vindecătorul. despotismul cu față umană. margine de oraș. margine de burg. margine de stedtl. margine de constelație în contragere. ospiciul ațipind. cadavre coagulând din speranțe și iluzii de libertate spulberată. depersonalizare și retard în servitute. hipnogeneza adulației. cultul personalității. visul ca reacție de fugă. ceea ce visez îmi curge pe față cu un șuvoi de sânge din ce în ce mai dens. pastă hematică. noroi vizual. exista un operator care alegea tehnica mixării imaginilor . cruzimea ca descântec de desensibilizare. amenințarea ca procedeu de paralizare. sugestia morții iminente ca suprimare a conexiunii cu dumnezeu. visul era un importator de droguri. prin care marionetele își pierdeau identitatea. voință distilată. acțiune inconsistentă. anxietate limpidă ca apa de băut. spațiul se contractă. orga porumbel descarcă tensiunea acumulată de vertebrele unei catedrale. zidul se strângea în jurul meu. un spațiu războinic. visul se înșuruba în reducerea la absurd.spionat de visul dictatorial. paranoia ca alveolă a unor raționamente inapte să rescrie realul pentru dimensiunea onirică. ospiciul totalitar



cu timpul, femeia cea mai reală devine femeia după care tânjești. ea străbate un spațiu infinitezimal, de la insinuare, până la certitudine. vibrația cald-acvatică a apetitului. imaginarul ca alveolă a nivelelor de subtilitate. realitatea ca plaur al materiei continue. dumnezeu este locul geometric al paradoxului. continuum și discret. când se așează picior peste picior în fața ta, femeia dă semn că se află, încântată, la oglindă, și se dăruiește. imaginea invită realul la contemplare. înainte de a muri, dalit obișnuia să dea din mâini ca o pasăre: vibrația aerului din jurul lui începea să structureze o nouă matrice. știu că de acolo, de unde își soarbe acum ceaiul rece cu sonda, el mă privește tot pe mine, fără încetare. fotografiind și pictându-mă. arhiva unei geneze. nașterea durerii. obsesia era un tic: într-o pânză monocromă, culoarea pielii mele se intensifica gradual până la negru, acoperind suprafața mării. cu apă curată, limpede. vedeam femeile estului înfipte în privirea bărbaților lor. vedeam estul plin de țepușe


înțelegeam că nu întotdeauna dumnezeu te lasă să devii ceea ce ești de fapt. uneori, ceva nedeslușit te împinge în direcția opusă. venea clipa negării. bang. nu mai apucai să faci corecția de traiectorie. o singură secundă de luciditate. imposibilitatea de a emigra. înecați în dunăre. înecați în ideologie. înecați în dictatură. înecați în sînge.magazinele goale. vitrine pustii. ochii închiși. stradă mizeră. cer mohorât. orizont apatic. numai într-o singură intersecție, în jurul unei stații de taximetre, câteva prostituate vesele alcătuiau un grup neliniștit. un roi de cărăbuși atrași de un focar luminos. mă plimbam deja de câteva ore bune. noaptea, muzeele par cimitire vesele. plictisite de aerul solemn de peste zi, personajele coboară de pe pânză, se amestecă, sărind dintr-o epocă în alta, fac dragoste pe parchetul bine lustruit, beau ambrozie și spun lucruri porcoase. sau înjură dictatorul. discontinuitatea realului alimentând serverul mental al poeților. mă frecam de zidurile reci ale palatului unui rege decapitat. ochii lui continuau să mă zărească prin raceala aparentă a pietrei . ca să poți privi în trecut, îți trebuie o cană cu lapte și puțină moarte: nimeni nu plonjează cu capul în jos într-o albie secată. ba da, o făceau nebunii, în bancurile de pe vremea dictaturii. când soarele răsărea, dalit mătura deja pavajul străzii, plin de capetele roșii ale ideologilor. unul câte unul, ghemotoacele făcute din afișe și reclame ajungeau la coșul de gunoi. istoria se naște din dejecțiile create de oamenii morți pentru oamenii vii. îl durea capul de la citate și texte inutile. prostituatele din stația de taximetre se duceau la culcare. orașele mari erau pline de femei ce miros a benzină.




pentru a mă întâlni cu tine, dragul meu, a fost nevoie să ies din mine. să țâșnesc afară din mine, îngrozită, pe scara de serviciu. atât de urgentă mi se parea nevoia de a răspunde celor două întrebări. cine sunt, dar, mai ales, cine nu sunt? și, mai departe: cine am fost, dar, mai ales , cine nu am fost? cum eram pe vremea gulagului, închisă în fortăreața mea psihică de apărare. și ce mai rămăsese din mine, după ce zidul fusese dărâmat ? copiii născuți în sclavie trăiesc în ierarhia mai multor nivele de realitate. bunica avusese o moșie bogată întinsă peste munții blânzi ai nordului, mama avea ochii exoftalmici melancolici, eu aveam o colecție de întrebări. percepând simultan toate planurile de subtilitate.femei crescute direct din mâinile puternice ale unor bărbați ascunși în pădurile reci de munte, precum focile care înoată printre ghețari. inimi de aisberg cu miez de foc. casa în care mă născusem a început să zboare pe sus dintr-o dată. într-o zi, pe când stătea în curte lângă două ligheane cu cireșe proaspăt culese pe care se pregătea să le curețe de codițe, bunica fu scăldată într-o lumină intensă. strălucirea o făcu să cadă în genunchi de teamă. fără grai, fără puls. eu venisem pe lume fix la ora prânzului. dumnezeu mă luase de lângă norocul lumesc și mă așezase lângă norocul ceresc. de bucurie că primise vestea, bătrâna aruncă cireșele peste zidul casei, ca pe o apă roșie. iar casa, din inerție bătrânească, tresări ca după un junghi ascuns, săltând peste grădină. pentru cine era scrisă, oare, partitura asta cu o casă călătorind peste maluri și canioane precum o egretă? doua lucruri am aflat între timp: nu mă găsisem niciodată acolo unde lumea se preface în ideologie și nu am avut niciodată răgazul să aleg. mâncam un singur fel de mâncare la fiecare masă, mereu același și mereu cu aceeași poftă. viața mea era o continuă repetiție generală pentru extaz. pe mine nimeni nu m-a ales



pachacamac, făcătorul pământului la incași, a fost inițial un zeu al peștilor venerat de popoarele de coastă. în conformitate cu un mit al creației, pachacamac a uitat să asigure hrana pentru primul bărbat și prima femeie. când bărbatul a murit de foame, femeia l-a acuzat pe soare de neglijență, după care acest zeu a lăsat-o însărcinată. pachacamac l-a ucis pe fiul năascut de ea și i-a tăiat leșul în bucățele, din care a făcut să crească legume și fructe. pe cel de-al doilea băiat, numit wichama, n-a putut să-l prindă, însă a ucis-o pe prima femeie. pentru a-și răzbuna mama, wichama l-a hăituit pe pachacamac, aruncându-l în mare. în fiecare zi, când intram în mare, găseam trupul lui pachacamac în același loc, învelit în dantela valurilor. acum zeul este împovărat cu o nouă vină: nici de data asta nu va putea hrăni perechea formată din ultimul bărbat și ultima femeie din lume. cei doi, lăsați să flămânzească, se hrănesc unul din trupul celuilalt sau din mintea și sufletul celuilalt. încleștați într-o psihodramă a estului misogin, ei își desfăceau carnea de pe oase, își sfâșiau gândurile și se exterminau reciproc. făceam zilnic baie în mare. înotam până departe. oamenii de pe plajă se micșorau treptat, până ce ajungeau cât scoicile aruncate de valuri pe țărm. într-o zi, valurile mângăietoare mă vor chema și divide în alte niveluri simultane de sensibilitate, încât nu mă voi mai întoarce. scoicile neculese vor putrezi. am învățat să zbor peste false piste


cumva, nu mă așteptam să rescriu nimic pe nisip. relieful mintal este o iluzie. ca și linia orizontului din deșert. aveam nevoie de filigranul gândurilor cât vârful de peniță, cu care să trasez în fiecare clipă detaliile caligrafice care mă făceau fericită în nefericire. dictatura era un proces continuu de spălare a creierului. amintirile erau dizolvate în ceața unor lagăre cu legi stricte. călcam cu toată talpa pe țărm și în urma mea ramâneau liniile ce uneau realitatea cu plăsmuirea. atingeam cu privirea firida interioră a unei irizări imaginare și în fața mea se nășteau din noroi înstelat popoare de ființe croite să iubească tirania. masochismul era întreținut prin capcanele ideologice induse de teroare și dogmă. nu credeam că libertatea de a fi om era mai presus decât libertatea de a exista pur și simplu ca ființă animală sau vegetală ori spirituală. dar această libertate era singurul lucru cu adevărat interzis. când reveneam seara acasă, singurătatea îmi sărea în brațe ca un câine alb, drăgăstos. el îmi apăra mintea de softul asasin al anihilării prin izolare. îmi mușcam lesa. dumnezeu mă lăsase singură. ca să-l pot auzi mai bine. trăiam și, cumva, iubeam moartea noastră cea de toate zilele



în "Îl vad pe Dumnezeu și nu mor".


***

Blog Angela Furtuna





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!