e ora când în gară se opresc trenurile
când alte câteva milioane de oameni dorm
noi, hai mai bine să schimbăm
acest fragment de sinceritate
cu o promisiune pe înțelesul tuturor

hai să facem fotografii mișcate
să zâmbim în fața acestei statui
să ascultăm atent la femeia
care vorbește în fața noastră
care spune că a țipat
într-un singur poem de o mie de ori
vino, vino mai aproape. și mai aproape
să vezi cum se inventează
povești de dragoste despre noi

împrumută-mi vocea ta, respirația
până am să mă prăbușesc peste acest anotimp
ca o metaforă în care visele
au învățat să nu moară
uite, prima fotografie
în care alunecăm ținându-ne de mână
iar luminile toate, trec una prin alta, prin noi

e singura dată când în cameră
arde o ultimă țigară
și ca să nu fiu singură
am înghesuit atâtea litere
încât nu se mai distinge nimic
doar culorile reflectă o altă stare de spirit
dar nu îmi ajung să pot cuprinde
atâta visare și atâtea poeme

tot trupul meu e ochi, e tăcere, e tu
și toate trec ca niște imagini de fosfor
pe un ecran de ecouri și umbre
ce cântărește tristețea între două degete
ca pe un exercițiu de iubire în neființa versurilor

ar trebui să facem și a doua fotografie
unde totul e trist și nimeni nu plânge
aici, liniile mele fug și se rotesc
aproape muzical, aproape real
ca în suspinul dintre două clipe