I.
În ultima pulsație a pleoapelor,
frigul luminează cărarea —
nu ruguri arse, ci întrebări
scrise în cenușa unei respirații.
Unde duce golul,
dacă nu spre sinele fără contur,
uitat de Dumnezeu,
când a mișcat noroiul
într-un morman de oase prematur?

II.
Un fir de speranță leagă ființa
de vârful unei clipe.
Când se rupe, devenim
vibrația prăbușirii,
umbra unei dureri nerostite,
o întoarcere în centrul
unde începutul n-are martori,
dar el mărturisește pentru a fi adjudecat,
când sensul rănește conceptul de sfârșit.

III.
Arca de piatră plutește
pe fluviul memoriei,
purtând amintirea ca specie a uitării,
spre țărmul unde s-a încercat a trăi
altfel ca în trecut.
Orologiul ciugulește secundele neatinse de regrete,
timpul — nemilosul cerșetor —
întinde mâna spre propria sa orbire.

IV.
Moartea își scutură mantaua îmbibată
cu mirosul de mucegai din peștera rătăciților
și se parfumează cu amintirile lor de amor,
totuși,
e o tânără doamnă care iubește aroma florilor de primăvară
și face semn pomilor:
iar ramurile devin pene
ale unui manuscris străvechi,
scris de la un început până la un alt început,
cu sfârșitul șters.

V.
Pașii spre lumină rămân în urmă,
fiind mereu necucerită de ei.
Lumina transformată în tornadă inversă,
strânge întunericul
ca pe un strugure copt devreme.
Fiarele transparenței
fug în reflecțiile unor iluzii,
depănate în subsolul unei incertitudini
și-și poartă coastele speranței
ca pe niște taste mute ale pianului,
în timp ce marginile se apleacă înăuntru sub greutatea ambițiilor spulberate.

VI.
Memoria vieții se șterge cu întrebări nearticulate,
care se târăie dintr-o viață în altă viață,
cu gustul erelor pătate în urma unui seppuku nereușit.
Fiecare vertebră atinsă de tanto este o pagină închisă,
unde sângele își caută drumul de a sigila coperta manuscrisului
până la următoarea invocare a sufletului.

VII.
Când amorțirea deschide porțile albe,
râuri sihastre se revarsă în cer,
curentul înoată împotriva gravitației —
cuvânt refuzat,
scară fără trepte,
corp dezbrăcat de direcție.

VIII.
Particulele țin sinod în abis:
fotoni, quarci, amintiri,
cer înapoi începutul.
Singurătatea, cu șapte fețe,
călare pe fiara haosului,
își repetă mantra încontinuu
„Începutul e rană
ce refuză vindecarea.”

IX.
Moartea, dirijor fără partitură,
întinde bagheta —
muzica nu pornește,
se dizolvă în așteptarea ei.
Urechea așezată pe trunchiul lumii
aude seva picurând lacrimi
pe rănile deschise spre vindecare,
vântul paznicul răscrucilor,
învață sufletele să respire
din interior spre necunoscut,
precum pieptul ar fi alveola
unde cerul își îmblânzește exportul.

X.
Moartea e direcție fără destinație,
un vector trasat de-o mână
ce disperă în clipa creației.
Sensul începe doar
când pașii se opresc,
când tălpile desenează cercuri
pe nisipul rafinat al bătăilor de inimă.

XI.
Într-o picătură suspendată,
transparență fără margini,
direcția și sensul se îmbrățișează,
ca stele orbite de absența propriei gravitații.