Poezie - zile fierbinți înaintea noastră de Daniela Bîrzu

vara a devenit infernală, r.
e o aglomerare de vise și corpuri ce ard
în mințile noastre ca în niște furnale.
migrația ne-a surprins în mijlocul deșertului
cu nisipul ca o pătură albă aruncată peste un pat.
ierbivorele mari n-au încetinit când au trecut pe lângă noi.
treceau în liniște și din când în când ne aruncau o privire blândă
care m-a făcut să mă gândesc la noi. r.
animalele astea au ceva mort în ele și nu poate fi sufletul.

//
trăim simplu aici, r. suntem ca niște beduini care
așteaptă să apună soarele, să facă un foc și să-și mestece amintirile în umbrele sale. până la rădăcina unui copac răzleț se mai vede încă urma pașilor noștri și până dimineața,
dacă vântul nu bate, ele rămân acolo să ne amintească că
încă suntem vii. amprentele pe care le lăsăm peste tot,
înconjurați de noapte și liniște.
dar aici nimic nu rămâne neschimbat, r.

//
suntem vânători și vânați. leoaicele se avântă până aproape de corturi
în timp ce noi suflăm din răsputeri peste jar să nu se stingă focul.
animalele par că dorm. doar câteva veghează și își mișcă neliniștite picioarele. sunt ca și noi, r., ființe născute pentru luptă, chiar dacă o fac în felul lor liniștit și greoi.
niciodată n-am știut de cine să-mi fie milă. de leu sau de bivol.

//
r., azi-noapte te-am visat și acum mă gândesc la noi.
am visat că aveai un prunc nou-născut, r. și te uitai încremenită la el. nu știu de ce îți era frică. eram amândoi și căldura ne-a oprit respirațiile.
o stare larvară din care așteptăm să iasă un fluture care să ni se prindă în păr ca o traumă trăită demult.

//
ce e mai important, animalele, pruncul, oamenii?, m-ai întrebat, r.
am visat că eram două păpuși simple, r., trase de sfori invizibile, dar de care ajungi să te tai dacă le atingi. nu știu să răspund la întrebarea aceasta. a rămas suspendată în aerul fierbinte,
o hologramă tremurând deasupra dunelor de nisip.

nu ți-am răspuns.
am privit în schimb cerul.
un ecran alb, gol. nicio promisiune de ploaie. nicio amenințare.
doar un vid perfect, indiferent.
pruncul din visul meu nu plângea.
doar privea.
cu ochii aceia mari, care conțineau deja tot abisul,
toate migrațiile viitoare și toate focurile stinse. cred că de asta îți era frică, r.
nu de fragilitatea lui, ci de cunoașterea pe care o purta deja în el.

//
leoaicele s-au retras în umbră.
ierbivorele și-au continuat drumul lent, spre nicăieri.
am rămas doar noi,
cu întrebarea ta între noi
ca un al treilea corp, invizibil și greu.

cred că nimic nu e mai important, r.
toate sunt doar piese într-o mașinărie imensă,
care se mișcă lent, după un script pe care l-am uitat.
pruncul, leoaica, noi.
suntem doar secvențe diferite ale aceluiași film
despre moarte, foame și sete.

poezii v3	Agonia - Ateliere Artistice \| Reguli \| Mission	Contact \| Înscrie-te



Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara