Iubita mea scrie versuri lungi,
nu pentru că ar avea ceva de spus,
ci pentru că pauza albă i se pare o concesie rușinoasă.
(punctuația e opțională — sensibilitatea, nu)

Când scrie, are o privire atent studiată,
ca și cum ar fi posedată de un demon cultural.
(uneori își corectează expresia în oglindă,
ca să pară că suferă sincer
în timp ce introduce cuvântul „absență” de trei ori
în aceeași frază)

Ea nu citește poezie.
Ea studiază vibrația fonică a ființei în text.
(sună ca un accident de tramvai
între volume de debut cu prefață de editor prieten)

Spune că e greu să scrii azi,
pentru că „totul s-a scris deja”.
Așa că reia ce s-a scris,
dar îl face mai grav.
Și mai ambiguu.
(și-l lansează „întâmplător” într-un grup de scriitori
unde nimeni nu citește pe nimeni,
decât dacă apare o oportunitate vagă de paradă)

Îmi povestește despre poezie
ca despre o formă de auto-sacralizare.
(am întrebat-o dacă n-ar merge și un pic de haz —
mi-a zis că umorul e o armă a patriarhatului ironic
și că nu se pretează când explorezi trauma fonetică)

Când citește la evenimente,
nu se uită niciodată la public.
Are ochii pe o axă interioară
care trece prin Kafka, o fântână secată
și primul iubit care n-a apreciat metafora cu „literele pe piele”.
(mi-a arătat-o — era pe claviculă. cu Times New Roman.)

Versurile ei au ritm interior,
dar nu genul care se simte.
Ci genul care se cere explicat
după o pauză de tăcere intenționată.
(a spus că versul e o „fractură controlată de realitate” —
am tăcut. mă durea capul)

O iubesc.
Adică o suport.
Pentru că poezia e sensul vieții ei,
iar viața mea e o metaforă proastă
pe care o corectează zilnic.
Cu adnotări.