e atâta tăcere ca-ntr-o gură de metrou la ora 3 dimineața

semnele noastre vizibile de pe corp au devenit
guri vii care mușcă

atunci când rupi toate rochiile în fâșii și-ți acoperi grumazul
îl strângi până la neputință

undeva într-un oraș îndepărtat moartea doarme liniștită
aici lângă noi e poezia pură și rece a vieții

grafitti și kerosen pe pereți
teama că într-o zi nu vom mai auzi zgomotul mării
că suntem doi pești care se zbat într-o plasă

teama ca peștele e otrăvit în largul atlanticului încărcat în containere
congelat și adus pe rafturile magazinelor noastre

teama că pe dinăuntru suntem diformi
dar ne prefacem atât de bine încât dormim liniștiți

undeva într-un oraș îndepărtat mor copii
teama că noi suntem acei copii

e atâta tăcere pe drumuri încât crezi că toți oamenii au murit
dar nu, sunt doar prinși de gurile flămânde ale animalelor de
pradă ce zac în ei


// mă lipești de perete ca pe un corp strain.
mâna ta e tot străină. lumea care ne înconjoară e străină.
ce e cald e înăuntru nostru. un soare micuț spre care
întindem măinile și inimile să le încălzim.
un soare micuț se zbate să iasa precum un copil care
râde aleargă și zboară fericit / o pasăre pe un câmp înflorit.//

teama că noi nu vom fi niciodată acele păsări