noi ne lipim privirile
de trenul care va opri nicăieri
într-un spațiu cu gânduri frumoase
un ungher cu iederă bună
să ne ținem de mâini și să împletim bărci
cu care să vâslim până departe
unde oamenii știu să aleagă corect
să se poarte corect
să dea binețe stârcului lopătar
unde cuviința încă mai este albă, înaltă
ca o mamă blândă si înțeleaptă
apa se bea pe rând
iar copiii lipesc plastelină
de palmele orei
unde cuvântul nu poartă rănile
ci mângâie doar
într-o neterminată carte a vremii.