cerul le-a încredințat
ochilor mei
albastrul lor infinit
trebuie să port această moștenire
cu mândrie, cu sfințenie
așadar, le spun tuturor:
eu sunt copilul cerului!

marea, privindu-mi ochii albaștri
m-a recunoscut:

- Tu ești copilul cerului,
dar eu îți încredințez
lacrima mea infinită!
Ai grijă de ea, plânge-o cu folos
și nu mă uita!

așadar, trebuie să port
și această moștenire cu mândrie
cu sfințenie, spunându-le tuturor:
eu sunt copilul mării și al cerului!

vestea s-a răspândit
pământul, privindu-mi ochii
albaștri, înlăcrimați
mi-a spus:

- Pupila ta a rămas neschimbată,
neagră, precum humusul meu,
neagră precum nopțile fără lună,
neagră precum gaura neagră
din centrul galaxiei.
Al cui copil crezi că ești?

la naiba, m-am blocat
mă uit în oglindă
am ochii albaștri, înlăcrimați
am pupilele negre
hmm...

dar, albul acesta
mai întins decât orice culoare
din ochii mei, unde există?
unde există un alb infinit?
zăpezile se topesc
ghioceii se ofilesc
părul alb ajunge-n mormânt...

deodată, se aude un glas de niciunde
nu e nici cerul, nici marea
nici pământul, nici întunericul:

- Hei, al cui copil crezi că ești?
mă întreabă hârtia, de care am uitat
pur și simplu