Mergeam.
Adică... mă deplasam pedestru, cu pas greoi, dar sobru, prin dâra dimineţii,
într-un București care învârtoșează, anual, mugurii și hormonii — floribus et libidine simul —
și în același timp incendit animum.
Trotuarul era — cum se zice? — o arenă.
Și eu, un gladiator cu ochelari de +2.
Iar ochii mei
de inspector onorific
principal – avansat cu patru luni mai devreme decât vârsta de pensionare
observă, ceea ce în Latina vulgaris se numeşte umbilicus provocans,
iar în clasa mea, în ultima bancă
Buric.
Buric în floare, în fular de mătase,
înfășurat nonșalant între două coapse ce pășesc în dactil amfibrahic.
Buric, zic, sub formă de enunț nominal. Fără predicat.
Fără frâne.
O, dulcis puella, o nimfă grammar-free,
te-aș declina pe silabe și-n șoapte,
te-aș conjuga la toate timpurile morții mele lente...

— ZBAAANG!

Stâlpul.
Perpendiculum fatal, latinește zis columna impietatis!

Cu el m-am unit cu toată fruntea,
ca un soldat roman cu gladiusul în hârtoapele Daciei.

— „Of, muică, na-ţi-l și p-ăsta…” – se zburleşte o babă
în nelipsitu-i cojoc de gânduri
smolite
și-ntre falange atârnându-i o pungă cu arpagic.

Din primăvară, ea nu simte decât
cum dintele ieșit ca un pumnal, dator e să-mi trimită
blestemu-i ancestral.
Nerostit (sic, da!) ci trimis
prin fibram cogitationis nefariae,
et captus a mente mea (fin, HIFI, without paraziţi) :

„ Fermentaţi-ar în cvinte busola din burtă
și ceapa din suflet să-ți dea frunză scurtă.
Cădea-ţi-ar butonul de power pe jos
şi-un pantof sâ îţi crească cu şpiţul în dos
Să-ți bată în ușă alerte pe rând
cînd sapi cu compost în al nouălea gând,
din buricele deştelor răsări-ţi-ar mărar
cînd vrei să scrii "dar" ieşi-ţi-ar "măgar".
Să-ți rămînă tableta blocată pe Zoom
cu microfonul deschis cufuri-te-ai pe drum.
Et sic fiat in aeternum,
cu routerul stins
un sac de cămilă să îţi crească-n adins »

Pe vibrația acestui imn de osândă, mă ridic — au!mă ridic
— au!
Șchiopătez puțin, între stâlp și îngerul cu buric dezgolit,
zău că nu știu de ce parte să țin.
și reîncep, în mine, spirala de gânduri ca o frază latinească fără sfârșit:

— Non omnia possumus omnes...

Aici, pe asfaltul tropăit de paşi agitaţi,
unde primăvara vine cu burice
și lasă în urmă cucuie