astăzi mi-am scos inima la aer,
am agățat-o în cuiul din spatele ușii,
unde paltonul tău încă mai ține forma umărului.

degetele tale, oarbe, pipăie dimineaţa prin șifonier,
îmi agață la întâmplare o cămașă năclăită de dor,
promisiuni cârpite, grabă şi nepăsare –
păcat de nasturele care spânzură strâmb,
asemenea unui cobe.

am un junghi – zic –
mă calcă un vers pe coloană
şi de aceea scrâșnesc între dinți toate vorbele neînghițite,
dar pielea ta refuză să mai creadă-n atingeri.
sarcasmul a devenit aliment de bază –
între noi nu mai sunt ocolişuri
ÅŸi ne place,
băut direct din sticlă,
fără pai,
fără dulcegării.

mă întorc în pat,
asemeni soldatului care a hoinărit fără ţel prin permisie,
smerit,
ca într-o tranşee.
ne iubim cu hainele pe umeraÈ™,
ca doi martori ce refuză să depună mărturie.
trupul tău, contorsionat întru clocotire de baricadă,
mâna mea a învățat conturul nervilor tăi pe de rost,
ca pe o ultimă sentință,
și râdem, amândoi, înainte de a ne certa încă odată,
evident în cheie absurdă şi cu totul definitiv.

ieri ai strâns farfuriile cu ochii închiși,
(cumperi porțelanuri și le spargi când tăcerea între noi devine prea ascuțită)
azi râsul tău a provocat fisuri în oglindă
și-n cioburi
ne-am văzut cum suntem de fapt:
eu — o rană în coasta unui soldat potenţial dezertor,
tu — o pată de sânge care râde sub masca de fard.

şi – aşa cum puterea obişnuinţei ne-a condamnat,
atârnăm,
încă,
legați unul de altul cu fire de vină călite în ură şi-ndulcite-n păcat.
ne respingem cu ură,
ca să ne căutăm în câte o îmbrăţişare mai străini,
cu fiecare apropiată plecare.

suntem, iubita mea, ca două pleoape căzute peste o oarbă convieţuire,
iar dacă trădarea mai întinde uneori coarda,
încordând sângele și, uneori, îndrăznește să tragă,
te anunț oficial, solemn și ridicol,
că dacă aș porni vreodată la drumul mare să te înșel,
tot pe tine te-aÈ™ alege,
draga mea busolă de rătăcire,
în cea mai absurdă dintre toate iubirile posibile.