Ținând în mână un plici pe a cărui suprafață zac, stâlcite, trei muște moarte, după ce i-a explicat până i s-a uscat gura nepotului de patru ani venit în vizită că muștele au viață, dar nu și suflet, John Carnagea* bea înghițitură după înghițitură de pălincă și, privind încruntat spre fereastra pe care, în ultima clipă, a reușit s-o închidă înainte să treacă mașina de gunoi, își spune:

A mă face înțeles e prin simpla structură a ființei mele un act de caritate ontologică. Sunt depozitarul unui exces de realitate, pe care ceilalți, firește, nu-l pot metaboliza decât în fragmente digerabile, sub formă de ecouri și întrebări naive. A fi aici, acum, în această epocă în care ceilalți, prea puțin inițiați, își risipesc respirația pe platitudini și anecdotic, a purta între tâmple povara întregii profunzimi, este, fără îndoială, un exercițiu de smerenie cosmologică. Căci tragedia supremă a existenței mele nu este intensitatea, ci prematuritatea. A fi, cu o respirație, mai devreme decât toți ceilalți; a vibra, cu o pulsație, dincolo de ritmul epocii, face ca fiecare pas al meu să nu deschidă un drum, ci un gol pe care nimeni nu îndrăznește să-l umple.

Și nu există, desigur, nicio voluptate în această exilare continuă din orizontul comun. Este, mai degrabă, un proces de dezrădăcinare ontologică, o smulgere perpetuă din solul grosier al cotidianului, pentru a pluti, singur, în rarefierea unei altitudini pe care nimeni nu o solicită, dar pe care toți o vor revendica la un moment dat, post-factum, drept evidență. Pentru că într-un viitor suficient de întârziat, când ecoul prezenței mele se va fi sedimentat în straturile obscure ale unei istorii pe care am fost condamnat să o preced, cineva — improbabil și insuficient — va înțelege că absența mea nu a fost gol, ci plenitudinea insuportabilă a unei prezențe pe care nimeni nu a știut s-o contemple la timp. Dar atunci va fi, desigur, prea târziu. Pentru că nu există rană mai profundă decât aceea de a fi fost, întotdeauna, mai devreme.

Bebe, nepoțelul de patru ani, se scobește în nas, apoi își șterge mâna de perna unchiului, care, stând cu spatele și contemplând mai departe cerul înnorat, mânjește fără să-și dea seama albul imaculat al peretelui cu pliciul pe care-l bălăngăne nervos în mână.



_____________________________________________________________

*Carnagea (engl. carnage: great destruction of life (as in battle): slaughter)*

*Expresia „maximul apogeu”, așa cum a apărut inițial în textul „Arta este Dumnezeu” al autorului Ionuț Caragea, la data de 28 martie 2025 — fără niciun marcaj stilistic care să indice o intenție poetică — a fost preluată întocmai, cu respectarea drepturilor de autor. La momentul publicării acestui pamflet (3 aprilie 2025), expresia autorului nu conținea în propriul text nicio formatare specială, iar discuțiile din secțiunea comentarii arată că acesta refuza ideea de pleonasm, preferând justificări ezoterice și comentarii afectate. De abia aproape o lună mai târziu, pe 27 aprilie 2025, după apariția prezentului pamflet, Ionuț Caragea a introdus retrospectiv un așa-zis italic salvator în text — gest menit să insinueze că totul fusese, de fapt, o „licență poetică” premeditată — invocând public „recenta” descoperire a funcției de formatare respective. Precizăm că în realitate, opțiunea de a marca un text cu italice este disponibilă și vizibilă din meniul standard de postare-editare al platformei site-ului, fiind imposibil de trecut cu vederea iar „descoperirea” acestei funcționalități după două luni nu poate fi considerată nici întâmplătoare și nici inocentă. Prin urmare, această intervenție târzie nu rescrie realitatea inițială, ci doar o îmbracă stângaci în decorul unei intenționalități post-factum.*