dimineața umbra mea sărind zidul de cărămidă
printre flori albe de volbură
ceașca de cafea a mamei pictată
în mâinile ei palide și moi
ora trece ca o umbră ușoară
peste ridurile pendulei vechi
totuși nor, umbră,
acel ceva pe care nu îl cunosc – cum ar fi ce este mama mea
în limba chineză, senegaleză, arabă,
ce culoare de pasăre, ce culoare de floare se scutură oare
în china sau aiurea
când eu mă gândesc la mama mea, la pâinea mea,
de ce nu la prosopul meu de baie
sau chiar la istoria religiilor orientale și occidentale
umbra aceea necunoscută care mă naște și mă omoară
simultan în colțuri diagonal opuse ale lumii
nor într-o limbă, dor în alta

și colb de aur plouă din corole pe jos