Pădurea a tremurat și un vânt subțire mi-a fluturat părul.
Gândul mi-a trecut în sandale pe drumul neasfaltat de pe mal,
unde aveau ai noștri grădină și undeva exista crâng de sălcii și stejari,
printre care trecea un pârâu plin de broaște gălăgioase și muște.
Pe bolovanii verzi de mușchi ne alunecau picioarele desculțe
când entuziaști mergeam în aventuri să cucerim teritorii
imaginate din cărți împrumutate de la școală,
cu bețe drept săbii și vâsle la o barcă invizibilă.

În tărâmul nostru timpul era paralel și soarele arzător,
o mică umbră o aducea doar câte o testare la matematică,
dar trecea repede și vara era lungă,
mai lungă decât aripile țânțarilor de baltă străvezii cu ochi de pământ
și mai scurtă decât juliturile de joacă de pe genunchi
a căror conjurare o voi fi purtat-o drept pecete
pentru totdeauna, că am fost copil și am copilărit acolo.

Vreo pasăre scãpa ciripituri unduioase și săltărețe,
și soarele se lăsa roșiatic la marginea norilor.
Niciodată nu m-am gândit că zilele cele mai lungi
vor fi fost cândva zilele cele mai scurte:
ultima zi de vară
nu mi-o amintesc, dar îmi amintesc că se terminase
și plecasem demult de acolo.

Acasă nu am mai fost niciodată ca atunci,
nici copil nu am mai fost vreodată,
dar mai port semne pe genunchi.