Carpă ruptă dintr-o trupă
Albă plină de nuanțe
Mi s-a pus pe dinăuntru
Ca un gând viermuitor
Plină, vină și sublimă
Cum o taină fără rimă
Care-mi bate-n piept uitarea
Unde mi se naște zarea
Ruptă carpă stearpă harpă
În care se sting deodată
Toate laturile lumii
De unde îmi înfloresc prunii
A căror coroană stearpă,
Carpă, albă și sintagmă
Mi-a învăluit cu nalbă
Plinul care va să vină
Din întuneric lumină
Și din umbră umbră scurtă
În al cărei gol cuvântă
Valul care se ridică
Ca un plic deschis ce pică
Taman în ziua în care
Nimeni nici nimic nu are.

Carpa ruptă din cuvânt
Fără sens și fără gând
Devine, încet încet,
Gândul marelui poet
Ce a intuit visând
Complezentul de nicicând
A cărui rostire prinde
Ca niște aripi cuvinte
Spre a împinge în ele
Sensul sensurilor grele
Fără de care carpa,
Inutilă ca și harpa,
Nu și-ar mai întinde visul
Spre a-și risipi cuprinsul
Visului ce-l va visa
Noaptea când altcineva
Ar putea pune în spații
Distanțe și inovații
Amenințătoare care
Inimii să-i dea fior
Din adâncul stelelor.

Carpa carperilor carpe
Prinsă în trăiri de toate
Lungurile și scurtimea
Sta apropiindu-și firea
De propria-îndepărtare
Gând ce din sine apare
Ca de niciunde când
Fără a avea cuvânt
Își adună spre a fi
Uitarea ce-ar deveni
Carpă, startă, altră, vartă
Din vibrațiuni de harpă
Și dintr-un alt timp crescând
Carpă carpului din gând.