Cine ar mai putea să uite florile mici și mărunte
Ce mi-au crescut peste brațe ca ramuri și ca speranțe
Unde fecundează din gânduri încrestate-în cuvinte
Goluri din pântecul tău ce-mi învie în minte?

Cine, afară de mine, ar putea visa mereu
Trupul tău plin de silabe care adaugă albe
Petale pistilului ce-mi înfășoară uitarea
Împodobind cuvântului inutil visarea?

Cine suflă în privirea cu care-mi zidești
Adormiri de anotimpuri ce rostogolesc uitarea?

Unde, purtându-mă prin cântare dincolo de oricare
Adâncire, de pretutindeni, din umbre îmi cresc rupestre
Întinderi prin ramuri ditirambice care iar înfloresc?

Învață-mă, te rog, să mă rostogolesc din orizont
Precum fecundele înfloriri în care te risipești
Spre a te cuprinde mereu din crugul ceresc!