Nesfârșirea orizonturilor pe care le vedem
a devenit marginea imaginilor noastre.

Prin privire zidim universul în care trăim
și simțim unde este inima eliberării
din infinitul interior unde plutim.

Vederea este persoana căreia îi articulez privirea,
ca verbului manifestările descrise de atribute
ce definesc manifestarea sa spre a rămâne
nesfârșire adâncă în care să se cuprindă.

Asemenea stropului de ploaie ce se prelinge
pe sticla ferestrei unde își zdrobește ființa
defrișând căderi din devenirea luminii
și întunericului pe care le risipește
spre a lovi din nou în același loc
din privirea pe care o risipesc
prin sticla ferestrei.

A vedea e cu totul altfel decât a atinge.
Fiindcă atingerea vederii desființează
Distanțele care îmi nasc privirile.

Atingerea este despre aici și acum.
Despre încrederea în cel care rămâne.

Și tot întunericul acela orb ce caută rana
Spre a pune în ea degetul și a striga:
„Sunt alături! Ești în lumea mea!”

Însă, oricât și-ar deschide ochii, orbirea
Nu poate privi, deși poate visa despre lumină
Și despre ceea ce e între astru și strălucire
Și ceea ce rămâne la marginea din răsărit.

Imagine a chipului din oglindă mereu oglindit
ce caută în vederea privirii prezentul din infinit.