Golește-mă de golul din care mă umpli
Ca și cum m-ai cuprinde din propria risipire,
Te rog, și, apoi, lasă-mă să îți devin din amintire
Spre a îmi aparține atunci când nu vei mai fi!

Călătorie prin universul spațiilor în risipire unde
Unde, precum formele ce de umbre enorm purtate,
Ca firimituri ale prin pașilor mei își găsesc
Sfârșiri unde plutesc învolburate, imaginate
De aripi întinse peste margini de-a lungul
Orizonturilor în care, ca în carne,
Împietresc din cuvinte uitate.

Din adâncul în care mi te imaginez
Că îmi pot deveni după ce m-ai golit,
Din pulsul inimii mele, spre a fi rostuit,
Întregirii celui dintâi cuvânt al nerostitului
Rămân adânc de adânc pe care mi-l adaug subit.

Și toate acestea, poate, pentru că numai astfel
Voi înțelege cum prezența ta încenușată
Din scrumul în sine stins se aprinde
Ca din nimic încă și încă o dată.