Viermele luminii roade, roade talpa lumii,
întuneric, umbre hămesit deşiră.
Atârnă pretutindeni imense zdrenţe negre,
încât pare cã moartea ne flutură sardonic steaguri
de hău şi de nefiinţă.

Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
singuri, înspăimântor de singuri,
cu obscură teamã-n suflet,
strigătul nostru de disperare este strigătul mut al lui Munch.
Strecurându-ne printre înşelătoarele goluri
ale existenţei
- oglinzi deformatoare, multiplicate la infinit,
lacrima ne pare ocean amar
ce ne sufocă, ne înghite.

Prea deprinşi cu suferinţa, cu durerea,
ca o mască
insinuată profund în firea noastră,
orbecăim prin somnul lumii,
şi nu vedem cum,
din crisalida de lumină hrãnitã cu-ntuneric,
cresc aripi
ce înalţă arca noastrã eşuată
spre Dumnezeu.