Noaptea mă mângâie atât de tare că-mi întinde pielea până peste ochi.
Palmele grele-mi zac nule pe marginea mesei.
În cafenea, în care noaptea-mi spune că programul s-a încheiat și trebuie să ies.
Îi spun că n-am banii, sper să nu-și dea seama că semăn cu un boschetar ce-ar fura geanta unei doamne drăguțe.
Cer o cafea cu morfină, și ea câteodată e blândă, stă cu mine la masă.
Și mă mângâie atât de tare că-mi întinde pielea până peste ochi.
Altă dată mă împinge cu mopul, cu care șterge petale ofilite din planta de lacrimi, ca pe un boschetar fără bani, care cere o cafea.
Cred că-și dă seama, dar se preface că uită.
Cafeaua e rece, laptele a înghețat în flori încleștate de zer, plânge cu lacrimi de cafeină.
Nu am bani, aș rupe câteva grame de zaț din mine, dar sunt slab și-așa, și morfina vânează boschetarii.
Nu vreau să fiu un boschetar, hainele mele nu sunt rupte, le-am cusut cu grame de zaț.
Și a rămas puțin.
Strada e umedă, drumul slab iluminat trasat în rânduri strâmbe.
Eu privesc cu apetit de boschetar ca la colțul de pâine, la bucata de covrig ce seamănă cu drumul.
Prin geamul neșters, cu pete de mizerie și mesaje-n colțuri.
Privesc cum un boschetar fura geanta unei doamne drăguțe.
Ce purta aramă de fericire și dantelă de respect.
Cât de nesimțit e boschetarul, cât de tristă e doamna fără geantă.