Stropul care mi se naște de sub nour
Își construiește propriul adevăr
Imaginându-se că își zboară
Căderea care-îl înălță
Din adânc interior.

O minciună din care altă minciună
Se ascunde printre umbre visând
Să devină adevăr plină de urmă
Născând alte turme din gând.

Din cădere, în adânc înfiripându-se,
Se preface în bumb de sâmbure
Ce, în univers nou rostogolit,
În irisu-i colorat cu nuanțe
Înflorește în distanțe noi.

Și mă las privit cum un cerșetor orb,
Rob visului zilei golite de noapte,
Întregindu-mă iar din devenirea
Cărnii care îi crește în carnea
Lumii ce din sine desparte.