voi n-o să știți cât
mă doare nașterea mea sub pleoapa nopții
ca în zori să pot surâde fie și aparent

un om, un om și atât
curgea pe drumuri de pulbere și îndurare
avea în buzunarele rupte doar un vis
l-a rătăcit fără să bage de seamă fiindcă
seama nu era de-o seamă cu el
nici cu pulberea

un om, putea fi și o femeie
croia cu tălpile căi lactee
și nicio stea nu-i frigea umbletul mai tare
decât întunericul
din statuile încă neridicate
fiii lui sau ai ei, deși luminători
vor muri în lupta golită de semnificație
chiar prin jertfa însăși
fiindcă răspântiile unde se așază statuile de obicei
sunt pentru amneziile de paradă și pentru cale
întoarcerii
iar primul întors mereu este războiul

învingătorii adună steaguri căzute
pulberi și tălpi desperecheate
plânsul devine un viciu mai înfierat decât fumatul
ochiul un chiștoc mai scurt decât lat

și de ce să te mai naști
și de ce să mai vină zorii
cui să surâzi când steagurile sunt purtate de vânt
altui vânt?

și de ce ați ști orice nu știți când
războiul, lupta, luminătorii
vor muri numai pentru a lăsa loc
unor răspântii

voi știți deja destul
cât să vă infatuați cu pacea apăsătoare
cu ascuțișul dinților
și mustul gingiilor la mușcătura până la os
la cel mai mic semn al stăpânului
foarte libertăților voastre