Tu mă omori, ca să mă-nvii
Trezești în mine aripi de speranță
Auzeam strigătul sării din plaga ta
Sunetul gri-albăstrui de sare de mare mă ucidea
Îl vedeam cum se-nchipuia tot mai tare
Mânecile mele abia sfâșiate din propria haină și niște pastile antiinflamatoare
Iubita mea!
Mă duc să chem ajutoare
Dar mereu glonțul care te doare
E înfipt în inima mea
Am murit de șapte ori câte șapte prăvălindu-mă
De stâncile cascadei
Tu mă schimbi, nu am răbdare
Acum e frumos
Mâine, mă uit la tavan cu capul pe pernă
Și las lacrima ce-ți aparține să mi se prelingă
Pe fața albă
Ai știut să-ți bandajezi rănile
Eu cu rănile-mi infectate,
Credeam că te pot salva
Dar încercând, mor în brațele tale
Până când îmi dă viață
Atingerea mâinilor tale
Și tot așa

Mi-e greu să nu mor în brațele tale
Frumoasa mea!