E de-ajuns să se înceapă cu stângul. Cu critica neagră, că se adună ca la mort. Și, în loc să tacă, să păstreze un moment de reculegere, încep ca țațele, bârfa, în timp ce mănâncă fără suflare călăvia. Ei bine, le place să vină la moartea poeziei. Să aprindă lumânări, să lase o hârtie de-un leu, să pună două garoafe roșii, semn de iubire. Și trăncănesc din auzite, din cărți, din filme, din vecini, de la tv, uite-așa, ca nici măcar morții să nu-i tihnească. Pe urmă, mașina mortuară abia așteaptă în ușa casei. Cu stâlpi și brațe, poezia, cu picioarele înainte, trece bariera locuinței din persoana care a oblăduit-o o viață întreagă. Cineva sparge cana de pragul dintre lumi. O droaie de cititori jelesc. Coroanele sunt de la același Iisus scoborât întru mântuire. Și, sub ochii tuturor, e îngropată. Poezia e lut. Mă simt poezie. Deasupra, florile miros a viață.