să nu strănut

îmi ascundeam nasul sub plapuma caldă, când

mama

sufleca mânecile rochiei,

părul strâns la ceafă într-un coc solid (ca un gardian de-ncredere),

aplecată-n genunchi în fața sobei, de parcă soba era Dumnezeu, iar ea se ruga

în tăcere

scotea cenușa, dimineață de dimineață,

zi de zi,

iarnă de iarnă, an de an, răsfățată mare, cenușa

încă purta miros de mușețel,

cucoșei,

mămăligă și borș,

să nu strănut

îmi ascundeam capul sub plapumă, doar că ea

ca o poezie promițătoare mă ademenea,

mă găsea și-acolo