poate că omul acela singur
care își ascunde părul lung și albit și ochii
sub o broboadă neagră să nu o vadă soarele
este femeie
o altă femeie care se topește
sub bluza tricotată albastră cu nasturi mari
inima ei tresaltă încetișor în coșul pieptului
lovind în lemnul nasturilor
când afară se face brusc și tăios primăvară

din zi în zi sunt tot mai puțini pași
nori aurii bărcuțe de hârtie flori de tei
care plutesc în jurul ei tot mai încet
și ea, în fiecare seară
își trage trupul afară ca pe un sertar cu vechituri
asistă la propria ei viață personală
gravitează în jurul corpului ei
operează incizii sub anestezie ca un medic
își coase ziua de ieri ca pe un transplant
cu balul bobocilor și logodna din luna mai
citește cărți întregi printre litere
asistă la îmbăierea și la hrănirea ei
se vede pe sine cum este
devine tot mai mult ea însăși aparatul de care se temea
mașina de întreținere forțată a vieții

undeva e și ea
dar mică sub cearceafuri
mică și înlemnită pe băncuța de lemn din curte
cu mâinile încrucișate la piept
vie sau moartă