când cel mai mic dinozaur, mic
cât o felie de

pâine franțuzească unsă cu unt
de capră și cu un strat

grosuț de morbier produit de
terroir a fost descoperit

în chihlimbar de myanmar, tu,
patriot român și poet

nu ai decât să răsufli ușurat
și să îți spui, doamne,

s-a rupt blestemul, s-a întrerupt
lanțul saussurian

de iubire, născocit cu ani în
urmă pe lemnul obosit de la

cafe des fleurs, într-o toamnă
târzie, de niște boemi ebriezați.

îți vine să pupi pe năsucul
umed și catifelat un dinozaur,

ieși în oraș să îl cauți și îți
spui că în ultimă instanță

te vei opri la antipa ca să îl
îmbrățișezi de trei ori

și să îl strângi în brațe, fără
să îl pupi, totuși, pe directorul

muzeului, un tip chel căruia ai
vrut mai de mult să

îi arăți afecțiunea, pe vremea
când adusese marele hatzegopteryx

în piața victoriei, la
bucurești, dar interveniseră alte chestii.

poetul e poet, se joacă cu
metaforele, cu

sentimentele omului, iubește,
adoră, divinizează,

are tatuat parisul pe medula
oblongata dar este, atunci când

vorbește de propria persoană,
foarte atent cu epitetele

și mai ales cu micul paris.

pentru el mini nu este mașină,
lăstunul era totuși ceva național

dar niciodată mașină, hagi nu
poate fi decât rege, iar dinozaurii

sunt fie mari, fie dispăruseră cu
desăvârșire mai înainte

de a fi existat. iar bucureștiul
este, mare.