soarele de noiembrie curge pe gaura cheii
în cămașa de noapte a unui copil care crește ca un vârf de brad
chiar și umbra lui e prelungă
e vremea când soarele ține de mână copiii
să deseneze oameni din liniuțe,
cu părul ca mălaiul și obrajii de zmeură

acestea toate în ecuații și cuantificatori
în munții din antarctica doar vreo urmă din mine
pe vreun ghețar
din această fantastică viață,
unde totul se vede de la distanțe astronomice
și zâmbetul meu e simțit de altcineva pe alt continent
când aprinde focul
cine știe cum suntem conectați unii cu alții
ca semințele pe un glob de păpădie

singurătatea ca o presă peste borhotul vieții
numai atât rămâne,
mișcarea du-te-vino a unui pendul
omul condamnat să simtă emoții libere
să fie păpușa durerilor sale,
să fie păpușarul fericirii altora
ca și cum ar muri gol întins pe scândură
cu trilul păsărilor care îl ciugulesc din palmă ca pe un sfânt