furtuna lovise alb în mormânt de hârtie
scriam, întru o sinucidere temporară
cu noaptea în cap, în ultimul neuron dat dracului lumii
atârnam hazliu în ştreangul de lună, lumina
se vărsase din cuvinte
în urcior din humă de bezne
drumul vorbei îmi atârna de glezne
păşind atent să nu-ţi strivesc privirea aveam gura cusută
să nu-mi iasă limbii vorbe ci
neamestecat cu auzul să mă sinucid în ochii tăi pe cuvânt
gelozindu-ne, luna să fie puţin mai galbenă
lumânare-n mormântul cu aripi de ceară
să-mi topească zborul morţii temporare
să arunc dracului peniţa
să nu mă mai sinucid prin înec în călimara cu lacrimi ci
să mă usuc în obraz sub neruşinarea soarelui de-a râde
că şi-aşa n-am a lovi albul cu furtună de verb
e doar un vânticel ce adie între aceste morţi succesive
ce le trăiesc să mă priveşti cu ochi buni, teferi de scrâşnet
întru tăcerea din mine