mă-ntind în tindă, patu-i din lemn,
scârțâie,
​mâinile, încrucișate, odihnesc pe piept,
martori îmi sunt piatra din sobă, covorul în trei ițe,
țiganii la pas de dans,
solnița
și candela de pe masa de nuc,
​
aștept clipa ascunsă în noaptea setoasă,
cu ardoare înfig umerii în pernă, mă conving că sunt vie,
trag o respirație adâncă în oase, picioarele patului tremură,
neputința și-a-nfipt colții în inima flămândă, hăulește ca un lup,
​mă lupt să ies din capcana sălbatică, - ajută-mă, - ieși din mine,
visul mă doare, îmi arde pieptul ca pana, nu vreau sa te mușc cu șoapte duioase,
mai bine mă usuc ca o coajă de pâine uitată într-o traistă de cioban pierdut,
nu vreau să te cunosc prin cuvinte molipsitoare de foame poetică,
acum, aici vreau sa pier în beznă,


​găleata cu apă râde de mine, țiganii îndemnați își fac cu ochiul,
ca o scoică, ​inima se deschide la cea mai mică adiere de vânt,
din sobă mâna poetului împrăștie cenușa printre gratii,
sufletu-mi paznic de neguri alungă ciorile de sub geam,
​
​
lupta săbiilor lustruite cu foc arde fitilul,
lumina se-ascunde-n palme, liniștea cade-n măceș,
​strâng ochii, îi strâng tare, îi strâng ca strugurii de vin,
îi storc, vreau să-i arunc hăt pe maidan,
și tot te mai văd, te aștept,
mă gândesc
cum amurgul caută să stingă aripi de licurici.