Îţi adânceai trupul cu mai mult soare,
sprijinându-ţi tâmpla de bătăile inimii mele.
Le atingeai cu respirația şi adormeai copilă,
visând prunci azvârliţi din cer.

Urcai prin mine cu umbra ascuţită;
sufletul mi se rotea
şi se făcea mai luminos,
urcând dintr-un cer spre alt cer.

Iar dacă luna nu se-arata la orizontul nopţii,
te vedeam cum treci prin sunetul ploii
curgând ca o arteră verde a pământului
până acolo unde caii pasc iarba rumenă a amurgului.

Curgi prin mine adolescentă, și curgi…
şi nu ştiu pe care parte a sufletului
ar trebui să te aşez,
copilărindu-mă până ce îţi ating somnul cu buzele.

Şi iată -mă sprijinit de sărutul tău,
aşa cum genunchii mamei
sprijină pământul pruncului.

Urma ţi-e tot mai adâncă -n mine;
în tâmple respiraţia
și visurile mi se învârt într-o continuă lucire,
ridicându-se dintr-o geneză spre altă geneză.

Şi nu ştiu pe care parte a sufletului
ar trebui să-ţi mor, iubito,
că braţele mi s-au îndrăgostit de cer.

ian. 2011