Când urlă la mine singurătatea
Mă simt atât de vinovat
Nu mai am nici vanitatea
De a nu mă simți tulburat

Vanitatea era în vechea imaginație
O partiție din trecutul meu
Unde aveam prieteni cu intuiție
Deoarece îmi făceau pe plac mereu

Aici la țară aveam vreo doi prieteni
Niște femei care fuseseră îndrăgostite
De imaginea latino, niște patimi
Frumoase de puteam convinge și ursite

Acum mi se ard becurile mereu
Deci blondele mele nu mă mai plac
Nu este mâna rea a vreunui zeu
Dar mă joc cu înterupătorul ca în parc

Lumină-n mine nu mai este acum
Sau n-o mai văd deci trebuie să împrumut
Prieteni deveniți cei puternici avuți pe drum
Mă ajută să planific dar nu pun punct

Și continui așa cu o imaginație dornică de toate
Gândindumă că m-am străduit cu toate cauzele perdante
Nu-mi trebuie mereu, o ignor, cu mine se socoate
Nu mai vrea să mă învețe nimic deoarece am fost la psihiatre

Dar cauzele perdante nu se rezolvă cu imaginație
Decât dacă o folosesc dinainte la meditație
Și mă pregătesc pentru întâmplări oarecare
Unele se întâmplă și imaginația devine folositoare