o frumusețe dureroasă colorează aparențele lumești,
zilele se încapsulează într-o mișcare de încetinire vizibilă,
legând ața timpului într-o singură secundă,

o singură secundă,

atât cât un fulg alb intră cu indiferență în lumea omului,
moliciune unduitoare ce cade peste orașe, sate, case, trotuare, - capete de oameni,
aer răcoros ce străpunge voința de a trăi,

plămânii respiră în intenția de a nu deranja vigilența minții,
tăcerea se impune,
aerul îndepărtat dizolvă limita invizibilului,

respirația se iuțește,

mintea urmărește spectacolul cu teamă și invidie,
neavând nici-o putere asupra convecției naturale
ce-și păstrează mișcarea prin fluxul
ce nu are început și nu are sfârșit,

tăcerea persistă,
nimic nu se pierde,
totul renaște.