Am mers și eu dinapoia cuvintelor,
ca după dricul Stelarului închipuindu-se mort,
la stânga, la dreapta, de jur-împrejur

și astăzi mai stau femei cu batiste,
femeile-acelea cu ochii mijiți, cătând către mine
și-abia amintindu-și ce-am fost ori n-am fost.

Rădăcini nu au decât umbrele, paharele verzi
vărsate la morți, sufletul cojit al chitarelor mele,
nu inima mea, neciobită.

M-am ridicat. De-aici început-a sfârșitul.

Pluguri de ani m-au întors și re-ntors,
până când degetele, până când tălpile,
până când cizmele singure-și văzut-au de drum,

prevestind ca oricând, putrezind și tot mai spre-amurg
târând catarame și sânge – ce-a fost de murit s-a murit în spelunci.
Obol dimineților ce stau să mai vină –

schele de aur ridic,
schele de os și coniac –
zilele mele sunt cântec.