mă-ntreb adeseori
de ce e cruntă viaţa

din încruntări se naşte
zâmbeşte la final
şi mai întreb izvorul
cuvintelor ce naşte
pământul printre stele
şi cruci furtuni
şi ploi

mă-ntreb adesea dacă
din trupul nostru creşte
vreun pom cu roada dulce
când la final de vieţi
rămânem ca o navă
ce şi-a pierdut catargul
în încercări mai grele
sau mai uşoare-n doi

sau în singurătatea
neasumată-n piatră

şi de ce umbra tace
şi naşte întrebări
când un răspuns se-aşterne
tăcut în valea mare
sub dealul de uimire
plin ochi de rugi
prin noi
trecând alene/grabnic
cu paşi greoi/uşori

mă-ntreb şi tac în mine
cătând un sine aspru
apoi cătând spre cer
cu ochii goi prin lacrimi
tot înmulţind o rază
născând într-o privire
geometrii de frunze

stejarul îmi răspunde
c-un scârţâit anume
iar nucul îşi foşneşte
palmele prin gânduri

în amintiri lumina
îmbrăţişează chipuri

fotografii pe masă
şi-un scaun plin de taine
leapădă-ntruparea

păstrează umbra-ntreagă
aud cum râde clipa
în suflet de copil

Anne Marie Bejliu, 2 septembrie 2019