în tăcere
îmi învăț mâna să se oprească
înainte de a lansa suprema sfidare timpului
și ochii să-și închidă luminile
până ce adevărul din urmă
neiertător/ egoist/ vanitos nu-i va arde
sentința ar fi aceea împotriva
păcatului de moarte

!nu aș fi eu excepția fericită!

cât mai e vreme concep
din fragilitate de om
un culcuș de frunze
mirosind a copilărie
a cuvintele ce n-au apucat încă
să primească spaimele adultului

și înserare blândă isc
din toate brațele acestea
ale arțarilor înțelepți gânditori
necondiționat abandonându-și frumusețea
tristeților fără de leac ale fiilor omului

strâng durerea din lăuntru
în suflet de iarbă
pentru prima oară parcă
fără de lașitate cerul îmi percepe gestul
când în deplină goliciune
las cioburilor toamnei
maxima libertate să se manifeste

în singurătate mimez plenitudine