cineva spune că e iarbă
că a fost și ieri... că va mai fi
în vis ating verdele / teama de realitate
toate contururile acestea stridente
a(s)muțindu-mi cuvintele
se lasă acum la picioarele mele
vietăți îmblânzite cerșindu-și iertarea:
nu am decât mirajul acesta

existența este o literă
abecedarul filosofiei de gheață
al acelui “oricum e târziu”
și totuși
anxietatea devine constantă
asemenea unui rid trecut
de vârsta copilăriei care
nu mai pleacă
odată cu râsul
odată cu plânsul
de câte vieți o să fie nevoie
de câte ispite
să-ți revezi în sfârșit
chipul ?

cineva spune că e iarbă:
chiar e iarbă!
și-mi face semn
să-mi las la intrare gândurile:
zgomotul murdărește
creează halucinații...

nu văd decât timpul acesta
acostându-mă ca o umbră
ca o stare de fapt... ca o realitate și
trec...