poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-09-03 | |
Am crezut că eram într-un port al văzduhului
mirosind praful din ultimele trei nopți, roșu înecăcios, acru, cu iz de mucegai, rămas pe roțile unei nave fără naționalitate, cu oameni adunați de la izvoarele Nilului, Gangelui și Amazonului. Cu toții se simțeau acasă, visau că vor fi lăsați în curentul de aer care curge pe buza pămîntului, să fie scuturați de praful interplanetar, așa cum copilul acela singur lăsa un vaporaș de hîrtie să plutească în rigola umflată de apă după furtună. Fiindcă așteptam cu toții ploaia, cu mare întîrziere. Mă întrebam dacă tu, dacă noi, cu viața asta făcută ghem, prăfuită, nu putem zbura sau nu putem fi trași odată cu apa, apa din nori, către lună, să plutim fiindcă poate chiar praful din multe soluri continentale, ne va fi polul electric ce ne va ține pe orbită. Poate că tu, poate că eu, poate că iubirea, adică noi doi, dar atunci tu ai spus că eu sînt prea evazivă. Bine, dar totul e incert, am spus eu. Cum ai putea defini un punct în spațiu altfel decît printr-o ecuație cu soluții iraționale? Cum ai putea defini mișcarea sau statul pe loc, decît prin mărimi geometrice, abstracte și relative? E doar ceva ce stă în ochii noștri, spuneam. Mirosea a vechi, a gunoi și a nămol, așa cum miroase în cămăruța cu mături și cîrpe la subsolul unui bloc de locuințe. Ca întotdeauna, oglinda îmi arăta dragoste, eram tot eu și numai eu, cu aceleași culori în orbite, cu înnoptarea mai densă sub pleoape, adică stelele mai departe de mine. Mirosea și a toamnă, a praf de colecționar sub unghii, a femeie trecută care se trezește la miezul nopților și doar atît, din cauza singurătății morbide. Ca un păianjen, singurătatea mă vîna din fiece colț, dar încă iubeam, încă mai credeam că iubirea mă ține vie pe Acheronul din visul altcuiva. De parcă lacrima mi-era ocean, și trupul, gămălia unui ac. Semănam, respirînd, cu tic-tacul unui ceas defect.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate