limita cuvintelor mă apasă
și când ridic glasul
tâmplele cad în pumni
obosește umbra urma printre alte umbre
când tabăra de control a echilibrului
își lasă roboții să umble haihui printre verbe
gesturi libere sau prea pline de magneți
reinventează ființei sursele eliberării
ea prinde avânt către mereu același zid
își sparge capul sau își mușcă iar și iar coada
ca șarpele sau dragonul

ca un simbol al rostogolirii între a fi și iar a fi
mă renumesc un fragment de Uroborus care
a crescut din nimic umbrind pământul
și când privesc mărul copt al necunoașterii
spun femeii din mine să-l muște odată
să nu mai aștepte alte ocazii oferte avantajoase
din partea unui Adam
uimit de propria-i perfecțiune

de multe ori îl ascult dar pic în extazul generat
de prostia omului dornic să meargă mereu
alături de umbrele care își deschid umbrelele
tocmai când răsăritul anunță
roua pe iarba nouă

Anne Marie Bejliu, 11 noiembrie 2016