Șade nucul
Singuratic
În grădina cu pruni mici
Distilând iodul
Tomnatic
Necesar pentru bunici.
Frunza lui îngălbenită
De-ale vremii vechi
Capricii
Poartă-n ea neodihnită
Ale oamenilor
Vicii.
Trunchiul mare și vânjos
Þine piept
De prea mulți ani
Vântului impetuos
Și atâtor alți
Dușmani.
Șezând singur într-o rână
Și gândindu-se
La lume,
Simte seva-i într-o vână
Scrijelită
De un june.
Nu se lasă doborât
Nici de vremuri,
Nici de griji,
Câteodată-i mohorât
Și-l apucă
Un vertij.
S-aibe nucul în furtună
Vrun leac
Mai acătării?
Are,
Căci sub el se-adună
Chiar și cei ce-l dau uitării.
Prunii mici
Se laudă
Că doar poama lor
E bună,
Făcând omul să audă
Câte-n stele,
Câte-n lună.
,,Nucule
Ești numai unul
Și cu noi
Tu nu prea semeni,
Nu mai face
Pe nebunul
Că nu te-nțelege
Nimeni!”
Nucul îi ascultă
Calm,
Purtând crengile-i în sus,
În surdină
Îngână un psalm
Pentru el
Când va fi dus.