știu că nici un Nemo
nu m-ar zări prin vis
cum l-am privit eu:
a gest, a silabă, a suspin.

Nu-s nici măcar o cifră,
pentru că-s excepția
tuturor semnelor grafice:
sunt și nu prea...
Vă rânjesc acum, puțin,
din colțurile mele de a fi:
Trăiesc abstract...

Degeaba mă vedeți,
nu sunt tangibilă și
n-am nevoie fizică
de-a fi strânsă-n brațele lui Braille...

El nu mă vede în celule
de hematii, leucocite, trombocite,
pentru că n-am sânge pentru mângâiat
culoarea.

Mă tem cu
o imensitate de negocieri cu absolutul,
mă tem că
sunt totuși din lut
și-mi vine să zbier, să simt că sunt...
cuvintele prea răgușite
de singurătate
urlă doar tăcere,
oricum nu mă aud decât eu însămi...

Nu pot să fiu
unu
într-o mulțime
de calcule matematice, unghiulare,
fără dreptul de-a fi
elegie-n cruntul meu fior de trup....

După celula mea scrâșnește
doar copilul meu. Excepția.