Dup-atâtea zile triste,
Cu vâltori și vreme rea,
Și năsucuri în batiste,
Și fiori, Natura mea,
S-a gătit în voaluri verzi,
Și se plimbă prin livezi.
.
Ochii blânzi, gene din iarbă,
Ce se pleacă a blândețe;
Ea cuprinde lumea-ntreagă,
Se-nclină, le dă binețe,
La flori și mlădițe noi,
Și gândacilor vioi.
.
Își zvârle din când în când,
Păru-i lung, verde-smarald,
Pe spate. Un vânt zburdând,
Jucăuș, sprințar și cald,
Îl răsfiră și-l sucește,
Ia uite cum o zbârlește!
.
Nu se supără! Zâmbește.
Lent, își scutură din el,
După ce îl netezește;
Zambile, un ghiocel,
Toporași, o viorea...
Dar ce salbă poartă ea?
.
Flori de zarzăr parfumate,
Cu miezul dospind nectar;
Lucind de imaculate,
Atrăgând și un bondar,
Ce dormise zile-n șir,
Și-i flămând. Ce musafir!
.
Pe toate le-ntinerește!
Sub cătările-i de mamă,
Corcodușul înverzește.
Și rămas ca într-o dramă,
Un sticlete mult se miră,
Și-i cântă duios din liră!