Mă revărs în delta inspirației divine
Cu amintiri rătăcitoare, ambalate-n vis
Mă las scăldat de norul, ce alene vine
Și mă scufund în bezna minții, ca în abis.
Din poezia vieții, cea de dintre nori și Pământ
Pe care recitind-o, am fierbințeli chiar reci
Mai descifrez în taină, în sens și în cuvânt
Ce dex-ul îl relevă, de vei putea să treci.
La limită de Univers, e mult prea mult suspin
La suprafață de Pământ, e nestatornic vers
În arșița vieții, suspine-n avalanșă vin
La contopirea morții, nimicul e în mers.

Eu te privesc în față, din margini de cadență
Iar din sclipiri de lună, mă redescopăr gol
Din infinitul clipei, rămas-a doar carență
Pe trupul meu de sânge, apare un nou sol.
Trufia e-n dizgrație, n-a mai rămas hotar
Crescența-n dezirabil, își caută un cuib
Între amor și moarte, e-un văl de nor amar
Eu cap și trup deodată, încerc să mi le schimb.
La limită de Univers, e mult prea mult suspin
La suprafață de Pământ, e nestatornic vers
În arșița vieții, suspine-n avalanșă vin
La contopirea morții, nimicul e în mers.