Priveam timidă
cum înflorea pe un perete
a leprei găunoasă tivdă
și mă-ntrebam cuprinsă
nu de frică:
Cum? Și zăpada e
murdară astăzi,
de visuri hăituită?

Îmi strâng mai apoi pumnii
în mâneca murdară
și amigdala
îmi zvâcnește strâmb
când doar cerneala
îmi mai scuipă plumb,
pe pagina mototolită
a ocară!

Cu buza ferfeniță
și ochii găunoși,
cu degetele boante,
cocârjate,
când umerii mi se destramă
‘ncet spre jos,
îmi vărs năduful
în ochiul unei fiare,
pândind la colțuri
zile fără rost.

Sărmanul jilt
scâncește-n van
lugubru,
sub șalele care încet îl rod
și-n mâlul
din ograda-nzăpezită
pier clopotele-amiezii
după nespusă trudă
morman de măruntaie
ce-n cloacă își au rost.

Într-o obeală neagră
odihna și-o găsește
picioru-mi drept
care e doar un ciot
e vânăt, negru,
cu muște mii de el lipite,
gemând,
științei îi cere să-l aline,
iară sicriului
îi cere-un pont!