E ascuns subtil călăul și zilnic mutilează,
Ca parașuta-n salt, ce cade nedeschisă,
Cu corzile încâlcite. E dușman ce veghează,
O avalanșă albă; măturând tot, neprezisă.

Firul nu mai mlădie și-i tot mai rar, caduc,
Se șifonează pielea și mușchii pierd din moale
În zgârci fileu și-n gheme, din efilați, se duc...
Din piept se lasă sfârcuri, se mai lărgind din poale.

Abrazivi, albi tulei, îs în palma cercetașă
Și gestu-i pocnituri de oase aparente
Din ce în ce, să spună că finiș e în fașă
Și tot e doar carcasă, de țevi... preponderente.

Văd ochii totul, crud și nu găsesc remediu,
Nu mai e nici stăpân, își face de cap haos,
Pe sinele iubit, ce se topește-n mediu,
Se răzbunând să ia, ce-a dat... așteptă naos.

Doar minte-și ține gând, trezit parcă mai mult,
Să-și vadă cuib știut, pe cale să destrame...
Și inimos parcurs devine un bun de cult
De frumuseți, trecute, țesute-n fin... cu scame.

E sigur -pentru lanțul încolăcit catene
În cifrul său ermetic- o cheie, cât de mică,
Să schimbe sensul bandei, spiralei, toată gene...
Să-i fie remontor, de-un ceas ce nu se strică...

Și știința știe tot, deja... Doar ”eul” abdică!
08.06.2012