se lămurise în icoanele de sticlă de ce christ
aproape despuiat
între muieri
sta răsucit cu trupul către nefireasca zi de ieri
zâmbindu-i totdeauna trist

se lepădau măslinii de cărbune
la ceasul pruncilor născuți în somn
să văd
un duh împerecheat mă prefăceam că dorm
în liniștea de raze și de strune

în așternutul pântecului nimeni nu mișca
și nici un rid nu tulbura cearșaful
când s-a ivit de nicăieri cumva
erect ca axa lumii
vârcolacul

- mânca-ți-aș luna ta neprihănită
a zis veros
și a mușcat-o de călcâie
ea tremura onirică lălâie
și își spărgea celulele de bine

si din adânc
din hiarele luminii
cu vânătăi de strigăt fără glas
cu totul i s-a dat
nu și-a rămas
decât aceea ce avea să doară

dalta a vibrat în lemn
se pulsa a primăvară
se iubea întâia oară
se sfârșea pe apucate
- nu te arcui de spate! curcubeu nocturn
de leac
răsări-va în curând astrul ultimului veac

se coboară-ncet din cer părul despletit al morții
turmele de stele pasc liniștite iarba sorții