Ai plecat în toate anotimpurile

Iarna te-am văzut, cum te-ai deșirat

Din puloverul de lană și te-ai făcut ghem

Vorbindu-mi în coacerea timpului din sobă

Și-n castitatea ninsorii din codrul adânc.

Primavara, te-am văzut, cum ai înflorit armonios

Lângă mine până am devenit comensurabili,

Apoi într-o duminică furtunoasă vremea,

Ne-a încețoșat drumurile, pierzându-ne definitiv.

Toamna, te-am simțit, ai atins un sol de pian,

Cât cafeaua-n ceașcă să tremure și-apoi,

Ți-am iubit sărutul viu, până când cafeaua

A amuțit și mi-a rămas doar gustul însuflețit.

Vara...o vara ai plecat de cele mai multe ori,

Când mâinile se-mpreunau și parcurile ne cunoșteau,

Când se evapora iubirea din noi și ploua cu soare,

Nopțile ne prindeau pe străzi alegorice și tu-mi cereai

Să mă ascund, până numeri la zece si-apoi să te astept,

Până mă vei găsi...dar tu mereu treceai pe langă mine

Și niciodată nu mă găseai. În toată așteptarea asta,

În tot augustul ăsta, eu te aștept făcând o salată de roșii,

Doar așa mă pot abate de la gândul că sunt de negăsit.