Un univers avem
și-i luminat de stele,
dar tot atât de întunecat
de găuri negre.
Steaua, un simbol
al rispei de lumină,
oricât de mare ar fi,
de energie plină,
e totuși slabă
față de pata vecină,
ce are atâta energie concentrată
că nici lumina afară
nu poate să răzbată.
Acest hățiș de pete și de stele,
un infinit de umbre și lumini,
pe care timpul pare să îl schimbe,
e totuși fix în ciclicitatea lui.
Doar cometele nu-s fixe,
nu repetă același drum,
fiecare vine și-apoi trece
de parcă s-a distrat cu noi destul.
Dar ce lasă-n urmă Doamne!
apără-ne dacă poți,
să trăim și după aceea,
s-avem copii și nepoți.
Așa este și iubirea,
vine de unde nu știi,
îți sucește de tot mintea
de cu greu poți să-ți revii.
Având atâta energie
universu-i totuși rece,
iubirea încălzește totul,
după aceea și ea trece.
Nu este însă sfârșitul,
omul din atât nu piere,
caută altă iubire,
găsește altă durere.