Deasupra, cerul și nouri trecând,
Mai jos, val după val fremătând,
Eu stând și privind către niciunde
Și lacrima, pleoapa mea o ascunde.

Tu, rătăcind departe, prin lume
Unde luna răsare și soarele-apune.
O vorbă nu-mi scrii, niciun cuvânt,
Poștasul îmi râde fixâdu-mă tâmp,

Eu mă prefac că sunt bine, ferice,
Zâmbindu-i fals, ipocrit și complice
Și buzele-mi mușc până la sânge,
Iar casa pustie și tristă mă strânge.

Mă plimb prin oraș, pe străzile vechi,
Glasuri de oameni îmi sună-n urechi
Străine și strâmbe, și-o muzică proastă
Îmi rupe timpanul, dintr-o fereastră.

Mă bântuie spaima, o umbră fugară
Și vântul nemernic ce urlă pe-afară.
Vai, nu-mi amintesc nici cum arăți
Și urbea e moartă, și oamenii, toți!...

Deasupra, cerul și-un petec de nor,
Trupul mă doare și ochii mă dor.
Și nu am pe nimeni care să-mi spună
O vorbă de duh, o vorbă mai bună...