nu mă mai încap hainele
nici măcar cele cu care m-am născut
sunt un fel de fluture care
tot învățând să zboare
s-a risipit în seară


sunt cât toate stelele la un loc de-acum
și la fel de nesimțitor
în singurătatea asta fără margini
plâng crocodili pe malul lacului năclăit
de tot felul de insuccese
și luna se rostogolește prin cer
ca un bolovan care a luat-o la vale
gata să te strivească

aceiași lupi urlă clănțănind
hăituind tot felul de păreri
cu patru picioare
și cu stea în frunte
alungând de fapt
o liniște care nu există

trece moș crăciun ca prin mocirlă
cu un aer năuc
căutându-și locul
dezorientat inclusiv de fapul
că nu mai vede

pare să-și fi uitat menirea
în timp ce renii rumegă bucciu
în părăsire
un suflet de copil
undeva sub o streașină
unde doar îmi închipuiam
că m-aș putea cuibări
pentru o irepetabilă clipă
tot așteptând
acel alt început ciclic al lumii
ca pe o măsură a credinței