Povestea fără de sfârșit avea un început ușor.
Avea - cum să vă spun mai bine? - un pic de iz amețitor
Plin de cuvinte vechi și grele și amintiri patriarhale
Despre o lume înghițită de prăfuitele anale.

Și se făcea, cum nu știu cert, un început liniștitor
Cu cerul plin de stele multe în raze scânteind de dor…
Părea prin trandafiri suavi că domni domnițe înțepau
Atâta cât să nu știe încă și suferind apoi tăceau.

Măslinii se plecau vorace din inimi de pământ să soarbă
Bruma răcorii care-apare pe-a visului privire oarbă.
În depărtare, ca un gând, se zbate marea prinsă-n brațe
De o himeră lungă, neagră care la sânu-i stă s-o-nhațe…

În tropot pietre colorate se aranjau din nou sub talpă.
Un cânt pios fremătător purta la gât aleasă salbă.
Un val rostogolind înaltul mă tot chema în veșnicie.
Bând crudul vin al nopții singur mă îmbătam cu-a ei tărie.